Dacă încercăm să aruncăm o privire rapidă pentru a surprinde momentele importante din istoria psihologiei și psihoterapiei putem începe incursiunea prin a ne referi la formele ei de început – când psihologia, psihoterapia, religia, filozofia, medicina, știința alcătuiau un amalgam funcțional- și să ne amintim de Orient unde se pot scoate în evidență Upanișadele și școlile filozofice înființate mai târziu, Yoga, Mimamsa etc. Nu putem să uităm că tot în istoria veche îi întâlnim și pe Lao-Tzi, Confucius, Siun-Tzi, Mo-Tzi, Van-Ciun, Ibn-Sina, Avicena, Maimonide și școlile budiste, filozofia zen etc.
      Preoții hinduși recomandau tratamente cu bunătate și considerație în tratarea suferințelor psihice.
     Ajungem apoi în antichitatea greacă și îi întâlnim pe Aristotel, Hipocrate, Democrit, Platon, Socrate, Pitagora, Heraclit din Efes, Xenofon, Parmenide etc. care, cu influențe orientale, au contribuit labazele psihoterapiei de astăzi prin dorința lor de a înțelege sufletul, spiritul și materia. O idee interesantă în acele vremuri era faptul că natura maladiilor nervoase erau atribute de către Hipocrate tulburărilor sexuale iarParacelsus merită amintit pentru că recomanda metode similare cupsihoterapia cafiind eficace în tratamentul suferinței psihice.
       Primii pași către conceptele dezvoltate în următoarea perioadă, și care au legaturi strânse cu psihoterapia, încep cu Thomas d'Aquino și Roger Bacon, continuând cu Descartes, Spinoza, Hobbes, Berkeley, Hume etc.
       Aproape am ajuns în zilele noastre. Un număr mare de oameni, chiar dacă profesează în domeniul psihologiei/psihoterapiei sau nu, au auzit de Freud, considerat de majoritatea părintele psihanalizei și al psihoterapiei, de Jung, Rogers, Adler, Erickson etc.
       Astăzi psihoterapia este împărțită în multe școli. Însă, la fel ca atunci când abia se năștea, scopul ei, oricare ar fi școala de proveniență, este starea de bine pe care clientul o poate atinge cu ajutorul psihoterapiei și a psihoterapeutului sau a psihoterapeutei.

***

      Psihoterapia este, atunci când pășești în ea, o lume diferită de ceea ce îți imaginezi sau observi în filme. Considerăm, în cele mai multe cazuri, dacă facem un prim pas să ne întâlnim cu psihoterapia, că suntem pregătiți , că știm destul de multe pentru a ne da cu părerea, că știm atât de multe încât putem fi la rândul nostru psihoterapeuti. Este adevărat, însă este și fals.
       Dacă ne referim la structura teoretică, la rezultatele pozitive sau la eșecurile ce pot fi măsurate statistic și care reprezintă psihoterapia la un moment dat, la ceea ce funcționează într-o anumită masură pentru fiecare dintre noi când ne aflăm într-o situație delicată atunci... da, știm foarte multe. Însă pierdem din vedere în primul rând ceea ce face psihoterapia să existe și să funcționeze, procesul psihoterapeutic și unicitatea acestuia cu tot ceea ce formează acest proces terapeutic. În cadrul acestui proces există un infinit de inconștient și o infinitate de evenimente, cărora nu poți sa le estimezi viitorul, și care provin din partea terapeutului, aclientului, ageamului deschis, aploii care vine brusc, a șervețelului parfumat scăpat pe jos etc. Este imensa pânză de păianjen formată din sentimente, emoții, întâmplări, cunoscut, necunoscut, mister sau mit, pânză a cărei capete nu le vedem, în care ne prindem cînd ne naștem și se numește viață. Dacă ne zbatem fără a gândi în ansamblu, vom înainta greu, foartegreu… însă dacă vom privi dincolo de capătul mâinii vom observa că putem merge relaxați și că de fapt pânza de păianjen o putem transforma în ceea ce ne dorim, făcând ca viața să fie în mare măsura așa cum ne imaginăm.
       Ne naștem cu o structură psihologică pregatită să absoarbă seturi de comportamente și trăiri pe care le vom adapta și le vom utiliza în funcție de evenimentele din decursul vietii noastre, de modul în care ne trăim viața. În ceea ce privește partea nevazută a noastră, a oamenilor, învățăm să ne apărăm de noi înșine, să ne apărăm de ceea ce nu ne place și nu ne convine, folosindu-ne imaginația până dincolo de limitele ce ne încadrează în normal. Și referindu-mă în acest caz la contactul cu psihoterapia, activăm mecanisme de apărareși puțin narcisismcare ne poate convinge că știm totul și că psihoterapia nu poate ajuta foarte mult în ceea ce privește problema noastră, că psihoterapeutul nu are posibilitatea să ajute pentru că nu înțelege cu adevărat problema noastră. Fuzionând cu mecanismele de rezistență aceste gânduri devin convingeri și astfel nu facem decât să rezistăm unei schimbăricare ne poate ajuta darpe care creierul nu o poate gestiona și îi este mai simplu să activeze mecanisme de acest gen decât să se agreneze în procesele acceptării adevărului, schimbării și adaptării.
       Procesul psihoterapeutic nu este un proces simplu. Nu este doar o discuție, de genul acelei care o porți cu un prieten sau cu o prietenă, cu o rudă apropiată. Este o luptă interioară acerbă. O luptă pe care clientul o poartă conform strategiei construită în timp, împreună cu psihoterapeutul, strategie care se poate schimba sau poate să ducă uneori în puncte moarte doar pentru a reuși să se identifice cu drumul pe care îl dorește cu adevărat. Și într-adevăr, din multe puncte de vedere, clientul este cel mai bun terapeut al lui însuși, cu condiția de a avea în față o oglindă care îl ajută să se vadă cum este în realitate, dincolo de narcisimul sinelui, și această oglindă este psihoterapeutul.

Bibliografie

      Clientul aşteaptă confirmarea potenţialei acţiuni în ,,filmul,, în care este actorul din rolul principal. Ideal pentru el ar fi o confirmare simplă care să nu presupună nici un conflict interior:,,Da este bine să faci aşa cum ţi-ai propus!,, confirmare care oferă  certitudine şi valoare schimbării ce vine din interiorul său, dar provocarea este de a-l ajuta să identifice reala decizie şi să se fixeze asupra ei conștient și responsabil. Este de luat în calcul şi așteptarea negării rolului ce clientul ar dori să şi-l asume şi care ar genera o relaxare prin satisfacerea mecanismelor de apărare, ,,Nu cred că problema are o soluție!,, și astfel se va simți la adăpost în fața schimbării și a deciziilor, în continuare apelând la strategii proprii pentru a evita orice ieșire din zona sa de siguranță.
      Dar clientul este în cabinet, în principal, pentru a i se confirma alegerea schimbării şi a fi susţinut în obţinerea ei. El intră în cadrul terapeutic cu un bagaj considerabil de soluţii şi resurse aşteptând, la nivelul conştientului sau la nivelul subconștientului , o prescripţie cu cât mai puţine efecte negative pe drumul schimbării, care ar fi preferabil să fie scurt.
      Rolului terapeutic i se atribuie şi responsabilitatea de a sublinia şi echilibra raportul între resursele consumate în timpul schimbării şi recuperarea lor prin intermediul beneficiilor terapiei, de a motiva clientul să îşi asume responsabilitatea deciziei care îi poate provoca un maxim de confort cu un minim de implicaţii negative. Acest demers iese în evidenţă în cazul intervenţiilor ,,dureroase,, datorită specificului problematicii clientului şi fiind un consumator mare de energie apare senzaţia de epuizare iar clientul are din ce în ce mai puţine resurse în procesul reconstrucţiei.
      Prima întâlnire cu clientul va cuprinde prezentarea statutului profesional al terapeutului, cadrul legal și cadrul deontologic sub auspiciul cărora se va desfășura procesul terapeutic, informații privind costurile ședințelor de psihoterapie, durata și frecvența acestora, modul de evaluare a rezultatelor terapeutice și care sunt limitele intervenției terapeutice, drepturile și responsabilitățile terapeutului și ale clientului. În continuare se vor obține amănunte despre prezenţa clientului în cabinet şi despre cum îşi imaginează el că va fi ajutat, se face o evaluare a situaţiei și se va prezenta clientului, iar dacă acesta își dă acordul începerii contractului terapeutic va începe interviul clinic care vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui client prin focalizarea asupra trăirilor acestuia, şi pune accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de interviu. În cazul în care clientul nu dorește să se implice în relația terapeutică, se recomandă ca acesta să fie călăuzit către alt terapeut.

Bibliografie

,,Munca noastră propriu-zisă constă în esenţă în a-i convinge pe oameni să facă ceea ce ei nu vor să facă şi să renunţe la credinţele sacre (dar autodistructive) pe care le-au avut toată viaţa.,, (Jeffrey A. Kottler-Jon Carlson 2009)
 

      Ce se întâmplă atunci când nici una din metodele aplicate în cadrul terapiei nu funcţionează şi când clientul nu face decât să se fixeze mai bine în ,,siguranţa,, problemelor lui, şedinţele terapeutice oferindu-i o viziune mai clară asupra cauzelor nemulţumirii lui? Identificăm în cadrul mecanismului de apărare şi fenomenul de disonanţă cognitivă, schimbarea dorită de client blocată la nivel inconştient de raţiuni matematice. Resursele investite de-a lungul istoriei personale a clientului în menţinerea simptomului şi a manifestării lui într-un ritm constant ,,scurtcircuitat,, de conflict dar totuşi funcţional  în parametri minimi şi fluctuanţi, reprezintă pentru acesta o investiţie majoră: stilul lui de viaţă. Energia consumată în procesul de schimbare, între ceea ce există deja ca sistem de manifestare şi ceea ce va însemna o noua abordare a stilului de viaţă, reprezintă un consum enorm ce poate provoca un dezechilibru clientului. Această criză poate să fie momentul în care se pot identifica puncte de vedere clare în ceea ce priveşte problematica clientului şi pot fi utlizate ca pârghie în travaliul terapeutic.
      Oamenii devin deschişi şi manifestă un grad scăzut de rezistenţă  în exprimarea emoţiilor, sentimentelor şi conflictelor interioare atunci când sunt înţeleşi şi acceptaţi aşa cum sunt ei.
      Senzaţia că ar fi controlaţi sau manipulaţi poate să activeze mecanisme de rezistenţă şi apărare iar relaţia terapeutică intră în colaps. O comunicare deschisă provocată de terapeut și agreată de client poate descongestiona situaţia prin identificarea şi punerea în discuţie a motivelor ce au generat blocajul terapeutic. Este necesară utilizarea atentă a vocabularului şi adaptarea lui în raport cu cea mai apropiată formă de comunicare cu clientul.
      Ştim că în terapie ,,odată ce deschizi o uşă, nu poţi face altceva decât să intri,, şi drumul trebuie străbătut în ritmul clientului şi în ,,convingerea că de cele mai multe ori aceasta este cea mai mare greşeală care o facem noi terapeuţii: ne precipităm să rezolvăm problemele din cauza propriului nostru sentiment de neputinţă.,, (Jeffrey A. Kottler-Jon Carlson 2009)
      Clientul are nevoie de timp şi are nevoia de a-şi depăşi limitele chiar dacă aceasta înseamnă să înceapă să îşi stabilească anumite  limite şi tot de timp este nevoie  pentru ca un client să îşi găsească propria voce, fără a se adresa în terapie sub presiunea unui ritm care nu îi aparține și care înlocuiește modul lui de exprimare fluent.
      În cadrul terapiei apariţia sentimentului de dependenţă poate reprezenta activarea unui mecanism de apărare în faţa schimbării. Clientul poate intra în rolul de victimă cerând protecţie şi o acceptare continuă a lipsei lui de decizie. Atunci când terapeutul acceptă rolul de părinte supraprotector, cu care îl investeşte clientul, acest tip de manifestare poate dăuna actului terapeutic limitându-l, favorizând dezvoltarea  mecanismelor de rezistenţă şi apărare ale clientului ducând terapia într-un punct mort.
      Concluzionând, şedinţele terapeutice se vor desfăşura conform contractului terapeutic stabilit de acord cu clientul, în baza strategiilor care le va utiliza terapeutul şi în raport cu  ritmul şi resursele clientului, în funcţie de obiectivele stabilite împreună cu acesta şi ţinând cont întotdeauna de ceea ce aduce conţinutul fiecărei şedinţe în actul terapeutic, scopul fiind întotdeauna obţinerea stării de bine a clientului.

Bibliografie