Milton Hyland Erickson

      Milton Hyland Erickson s-a născut pe 5 decembrie 1901 în Aurum, Nevada, SUA și a fost un psihiatru specializat în hipnoză medicală și terapia de familie. De asemenea, a fost președintele Societății Americane pentru Hipnoză Clinică și membru fondator al Asociației Americane de Psihiatrie, al Asociației Psihologilor Americani și al Asociației Americane a Psihopatologilor. A ieșit în evidență prin demonstrarea influențelor minții inconștiente, ca factor creativ și generator de soluții. De o deosebită importanță sunt și influențele lui în domeniul terapiei directe, terapiei strategice a familiei, terapiei orientate spre scop și a programării neurolingvistice.
      Erickson se dădea adesea exemplu pe sine însuși pentru a exemplifica puterea minții inconștiente. Multe din învățăturile lui anecdotice și autobiografice au fost strânse și publicate de Sidenaz Rosen în cartea intitulată ”My Voice Will Go With You”. Multe din experințele personale ale lui Erickson chiar și de la o vârstă fragedă au fost identificate ca fiind hipnotice sau autohipnotice.
      Erickson a crescut în localitatea Lowell, Wisconsin, într-o familie modestă de fermieri și intenționa să devină fermier ca și tatăl său. El avea însă o dezvoltare întărziată și a fost de mic diagnosticat cu dislexie și incapacitatea de a distinge culorile. Băiatul a reușit să-și vindece dislexia prin intermediul unor ”raze de lumină” sau ”momente creatoare” așa cum le descrie lucrarea ”Autohypnotic Experiences of Milton H. Erickson”.
      La vârsta de 17 ani el a contractat poliomielită și a fost atât de grav paralizat încât medicii erau convinși că acesta va muri. Chiar într-un astfel de moment critic, o noapte în care starea lui era deosebit de critică, Ercikson a trăit o astfel de experință autohipnotică.
      Erickson -”Cum stăteam întins pe pat în acea noapte, am auzit cum cei trei doctori le spuneau părinților mei în camera de alături că băiatul lor avea să moară până a doua zi dimineață. Mama mea a venit la mine în cameră cu cea mai senină expresie a feței pe care era în stare să o mimeze. Am rugat-o să mute oglinda la capătul patului, într-un anumit unghi. Ea nu a înțeles motivul, credea că delirez. Vorbeam cu mare dificultate. Dar sub acel unghi puteam să privesc prin oglindă și crăpătura ușii, prin fereastra de vest a celeilalte camere.”
      Reporter -”Grija dumneavoastră și dorința de a vedea apusul soarelui a fost o metodă de a vă menține în viață în acel moment deosebit de critic în ciuda predicției medicilor. Dar de ce numiți aceasta o experiență autohipnotică?”
      Erickson-”Vedeam cum apusul de soare umplea tot cerul. Știam că acolo exista un copac în fața ferestrei, care în mod normal nu mi-ar fi permis să văd acest lucru, însă eu îl blocam.”
      Reporter- ”Îl blocați? Era acea percepție selectivă care te face capabil să intri în stări modificate de conștiință?”
        Erickson-”Exact. Nu am făcut-o conștient. Vedeam apusul de soare, dar nu vedeam frunzele și bolta bogată a copacului care erau dincolo de fereastră. Când în final m-am trezit, mi-am întrebat tatăl de ce au mutat frunzele, copacul și bolta de la locul lor? Nu realizasem că de fapt eu le ștersesem mintal cănd mi-am fixat atenția atât de intens pe apusul soarelui. La mult timp după aceea, cănd mi-am revenit din criză și îmi făceam griji datorită slabelor calități pe care le aveam, mă întrebam oare cum o să-mi câștig existența când voi fi mare. Publicasem deja un eseu un jurnalul național al agricultorilor: "De ce părăsesc tinerii ferma" Nu mai credeam cu atâta tărie că voi deveni fermier, dar aș putea ajunge medic.”
      Cu toate că și-a revenit, Erickson era imobilizat la pat, incapabil să vorbească, devenind însă conștient de semnificațiile nonverbale ale comunicării - limbajul corpului, tonul vocii și modul în care aceste expresii non-verbale le contraziceau adesea pe cele verbale.
      Erickson-”Aveam polio și eram total paralizat, iar inflamațiile erau atât de puternice încât și simțurile imi erau paralizate. Puteam să mișc ochii și auzul funcționa de asemenea. Eram foarte singur în patul meu, incapabil să mișc altceva decât globii oculari. În carantină la o fermă, împreună cu șapte surori, un frate, doi părinți și o asistentă medicală. Cum oare puteam să mă simt bine? Priveam oamenii și mediul înconjurător. Curând am învățat că surorile mele puteau spune "nu" când de fapt voiau să spună "da". Și puteau să spună "da" referindu-se la "nu" în același timp. Puteau de exemplu să ofere altei surori un măr, pastrându-l în același timp pentru ele. Am început astfel să studiez limbajul non-verbal și pe cel al corpului. Aveam o surioară care tocmai învăța să se târască. Eu trebuia de asemenea să învăț să mă ridic și șă merg. Și vă puteți imagina intensitatea cu care îmi priveam surioara evoluând de la târât la ridicat pe picioare și mers.”
      El a început să își evoce amintirile activității musculare a propriului corp ”memoriile corpului”. Concentrându-se asupra acestor amintiri, el a început să recâștige controlul asupra unor părți ale corpului, devenind capabil să vorbească și să își miște brațele. Încă incapabil de a merge, Erickson a decis să se îmbarce – singur- pe o canoe, pe o rută de o mie de mile, având doar câțiva dolari în buzunar. După această aventură, el a putut din nou să meargă cu o cârjă. Această experință a contribuit probabil la tehnica de utilizare a ”încercărilor” în contextul terapeutic. Erickson era un student la medicină extrem de avid de cunoașterea factorilor psihiatrici, dobândind diploma în psihologie în timp ce era încă student la medicină.
      Mult mai târziu, la 50 de ani, el s-a îmbolnăvit de sindrom post poliomielitic, caracterizat prin dureri, și slăbiciuni musculare cauzate de suprasolicitarea musculaturii parțial paralizate. Acest lucru i-a extins și mai mult paralizia, dar având experiența din adolescență era acum capabil să utilizeze acea strategie pentru a reactiva anumiți mușchi afectați de paralizie. În urma acestei afecțiuni el a fost obligat să utilizeze un scaun cu rotile, suferind de dureri cronice, pe care le controla cu autohipnoză.
”De obicei îmi lua o oră după ce mă trezeam, pentru a anihila toate durerile. În tinerețe îmi era mai ușor. Acum aveam mai mulți mușchi și întâmpinam dificultăți. Singurul mod în care puteam să redobândesc controlul asupra durerilor era să stau în pat și să îmi presez cu putere laringele de spătarul scaunului. Acest lucru era deosebit de inconfortabil: Dar era un disconfort creat de mine, în mod deliberat.”
   La începutul anilor 1950 Erickson a asistat ca expert, cercetările în comunicare ale antropologistului/cibernetician Gregory Bateson. Cei doi se cunoșteau dintr-o colaborare anterioară, când Bateson și Margaret Mead îl contactaseră pe Erickson pentru a analiza filmarea unei inducții hipnotice și a transei. Prin Bateson, Erickson i-a cunoscut printre alții, pe Jay Haley, Richard Bandler și John Grinder și a avut o puternică influență asupra lor, aceștia scriind câteva cărți despre el. În 1973, Jaz Haley a publicat ”Terapii Neobișnuite”, lucrare care pentru prima oară a atras atenția lumii medicale asupra lui Erickson. Faima și reputația lui au crescut rapid și din ce în ce mai mulți oameni au dorit să îl cunoască Erickson începând să țină discursuri și seminarii până la sfârsitul vieții.
      Milton H. Erickson a încetat din viață în martie 1980 la vârsta de 78 de ani, lăsând în urmă patru fii, patru fiice și nenumărate contribuții în domeniile psihologiei, psihiatriei, psihoterapiei, hipnoterapiei, pedagogiei și comunicării.

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Milton_H._Erickson