,,Ceea ce e nou provoacă întotdeauna uimire şi rezistenţă.,, (S. Freud)

      Prima întâlnire în cadrul ședințelor terapeutice care cuprind majoritar elemente de psihanaliză este cea mai importantă şi ,,majoritatea analiştilor sunt de acord cu faptul că în întrevederile preliminare se regăsesc toate elementele ce se vor dezvolta pe parcursul curei.,,(Hanin 2006)
      În ceea ce priveşte adresabilitatea psihanalizei aceasta are câteva elemente de bază care sunt reprezentate de capacitatea intelectuală, condiţia economică a pacientului, disponibilitatea clientului şi vârsta lui. În legătură cu vârsta (Hanin 2006) scoate în evidenţă faptul că ,,Freud semnalează faptul că e bine ca metoda să fie rezervată pacienţilor care nu au depăşit vârsta de cincizeci şi ceva de ani, fiind de părere că mai târziu aceştia nu mai dispun de plasticitatea proceselor psihice, pe care se bazează terapeutica, iar cantitatea de material de analizat ar fi prea mare,,  iar ca vârstă minimă tot el (Freud) recomandă vârsta trecută de perioada adolescenţei. Cu toate acestea vârsta care presupune desfăşurarea unei analize ajunge să nu mai prezinte un interes foarte mare ţinându-se cont de capacitatea subiectului de a răspunde curei analitice. Curând după prezentarea teoriilor expuse mai sus care stabilesc limite de vârstă, Freud este interesat de fobia micului Hans în vârstă de 5 ani. Ulterior Anna Freud şi Melanie Klein dezvoltă teoriile freudiene în psihanaliza copilului, teorii care îşi vor demonstra eficacitate practică.
      Materialul terapeutic obţinut de la client este analizat cu atenţie iar acesta este stimulat pentru a îmbogăţii acest material din care se va construi pe el însuşi prin înţelegere şi acceptare. Glover afirmă că ,,Ceea ce deosebeşte o consultaţie analitică de alte forme de examinare este în primul rând încurajarea adresată pacientului de a-şi relata propria istorie.[…] În cursul unei consultaţii analitice, cu excepţia unor politeţuri mondene care de altfel nu presupun nici o implicare, inițiativa reală îi aparţine clientului.[…] Însă consultaţia postulează, de asemenea, şi un anume grad de intervenţionism, mai ales când formularea unui diagnostic aproximativ devine esenţială. Pacientul a început să îşi regrete inconştient temeritatea sa, încă din momentul în care a apăsat pe butonul soneriei. Trebuie aşadar să ne aşteptăm să îl vedem că recurge, foarte adesea, la mecanismele de condensare, de deplasare şi de elaborare secundară în relaţia în care se va forma cazul său. Câteva întrebări pertinente vor fi de regulă suficiente pentru a scoate la lumină simptomele, particularităţile conflictului, cel puţin în măsura în care acesta este posibil sau necesar.,, (Glover, 1954)
      În acest tip de întâlnire preliminară practicată de Glover se prezintă un tip de diagnosticare mai dezvoltat decât la Freud, identificând în cadrul acesteia mecanisme de apărare, simptome, sau conflicte dar fără a prezenta un tip de inventar sistematic.
      Într-adevăr, sensiblitatea şi complexitatea actului terapeutic este dificil de surprins în cuvinte şi probabil că ,,Nici un manual , oricât de complet şi de bine scris ar fi, nu ar putea să înlocuiească complexitatea întâlnirii cu pacientul.,, (Hanin 2006). Şi Greenson scoate în evidenţă importanţa analizabilităţii prim prisma motivaţiilor, capacitaţilor şi trăsăturilor de personalitate ale clientului, acordând o atenţie deosebită funcţionalităţii clientului în mediul său, relaţiilor obiectuale.
      O imagine de ansamablu ne arată că ,,la cele două extreme ale tehnicior terapeutice, avem la un capat tehnicile comportamentale vizând atenuarea simptomatică, iar la celălalt capăt psihoterapiile umaniste, vizând o ameliorare subiectivă , dificilă de comparat de la un pacient la altul, în măsura în care aceasta se exprimă în termeni individualizaţi, specifici personalităţii proprii,, E.Rappard (2006)
      Tratamentul psihanalitic poate fi privit ca o metodă de investigare ce presupune ,,definirea manierei în care este instituită experienţa regresivă, adică procesul analitic. Scopul esenţial al travaliului este de conştientiza ceea ce era inconştient.,, şi că această ,,metodă terapeutică, psihanaliza presupune definirea structurilor mentale susceptibile de a fi modificate prin investigaţia psihanalitică.,, pe scurt ,,analiza caută să îl schimbe pe acela care o întreprinde.,, (D. Widlocher, A.Braconnier, 2006)
      Anticipând importanţa ei în dezvoltarea societăţii dar şi impactul ei asupra clientului, în orice epocă s-ar desfăşura tratamentul psihanalitic Freud scria ,,ceea ce e nou provoacă întotdeauna uimire şi rezistenţă,, de aceea, ce trezeşte interesul explorării de sine şi presupune concentrarea unor energii ce pot fi organizate în interiorul actului terapeutic în favoarea clientului, reprezintă elemente cheie a intervenției de tip psihanalitic.
      Psihanaliza identifică şi dezorganizări ale inconştientului ce au legatură cu somatizarea iar intervenţia terapeutică în care sunt introduse elemente de psihanaliza ajută în tratarea acestora, contribuind la o accelerare şi îmbunătăţire a vindecării disfuncţiilor diagnosticate, astfel  J.B.Stora (2006) afirma că ,, Afecţiunile somatice ale dezorganizărilor progresive sunt boli cardiovasculare, boli datorate autoimunizării, cancere, care pun în joc pronosticul vital. În toate cazurile, psihoterapiile psihosomatice urmăresc restabilirea celei mai bune funcţionalităţi mentale posibile a pacienților sau, în cazul unor lacune grave ale mentalizării, instalarea celei mai bune funcţionări economice posibile, mentale şi de comportament, legată prin ipoteză de apărările biologice ale fiinţelor umane. Nu mai e nevoie să spunem că psihoterapiile trebuie să înceapă, în toate cazurile, cât mai curând posibil, pentru a însoţi terapeuticile medicale şi chirurgicale.,,
      Stabilind astfel legătura între inconştient, cu tot ceea ce conţine el trecut, prezent şi viitor prin proiecţii şi prin manifestările somatice, este important ca terapeutul să aibă acces la o cantitate suficientă de informaţii care îi poate oferii posibilitatea de a face conexiuni şi de a analiza starea actuală a clientului. Stimularea clientului de a se expune verbal în ideea că tot cea ce spune este important poate facilita identificarea soluţiilor ce asigură succesul curei.
      În ședințele de psihoterapie integrativă care conțin și elemente psihanalitice ,,a lăsa mintea liberă este de asemenea echivalent cu a elibera sirurile de gânduri şi impresii[...]care vin şi intră în minte, adică nici a le reprima, nici a le reţine, nici a intereveni în mersul lor.,, (Watts, 1997)

Bibliografie

      Analiza tranzacţională favorizează schimbarea şi autonomia persoanei, fiind caracterizată printr-o filozofie reprezentată de două elemente principale, simplitate şi generozitate, ce se completează reciproc pentru a da naştere a două valori esenţiale în natura fundamentală a omului.
      Postulatul de bază îl reprezintă dovada de valoare şi demnitate care ne defineşte atunci când acceptăm tot ceea suntem, chiar dacă aceasta înseamnă să ne acceptăm şi slăbiciunile, şi în acelaşi timp să îi acceptăm pe cei din jurul nostru aşa cum sunt ei. De asemenea, analiza tranzacţională contribuie la dezvoltarea structurii decizionale conform principiului că ”fiecare funcţionează într-o modalitate care îi este proprie, potrivit unor strategii pe care le hotărăşte în diferite etape ale dezvoltării sale şi pe care e posibil să le schimbe în orice clipă.”
      Conform teoriei tranzacţionale, părintele, adultul şi copilul definesc, ca stare, Eul în funcţie de cum ne manifestăm, Berne văzând fiecare stare a  Eului ca pe ”un sistem coerent de gânduri şi sentimente caracterizate prin comportamente corespunzatoare.” (Berne, 1971)
      În ce măsură clientul a păstrat şi a dezvoltat influenţele mesajelor care i-au fost adresate de-a lungul etapelor dezvoltării sale cronologice? Cum se manifestă copilul acum când este adult? Şi ce ar spune părintele când ar vorbi copilului sau ce ar simţi adultul atunci când ar privi copilul şi părintele ?
      Eric Berne recomandă o anumită ordine în cadrul relaţiei terapeutice cu clientul ceea ce permite flexibilitate şi adaptare în funcţie de manifestarea clientului. Având ca model lucrarea lui P. Clarckson (1992) Isabelle Crespelle (2007) propune un plan de tratament rezumat astfel:

• Stabilirea unei alianţe cu clientul pentru a instala o încredere reciprocă

• Verificarea motivaţiei clientului, a dorinţei sau a nevoii sale de schimbare prin dezvăluirea naturii disconfortului sau suferinţei acestuia

• Stabilirea contractului terapeutic, distingând plângerea clientului şi obiectivele care trebuie fixate

• Urmărirea decontaminării

• Deconfuzionarea copilului

• Dezvoltarea părintelui pozitiv lăuntric

• Redecizia

• Reorientarea

• Sfârşitul terapiei. Ideal este un final care dezvăluie noile capacităţi ale clientului de a lua decizii în conformitate cu realitatea, un final în care este capabil și disponibil să pună în act relaţii deschise şi poate să îşi asume responsabilitatea pentru propria existenţă.

 Bibiliografie

      Psihoterapia presupune realizarea unor intervenții la mai multe nivele: fiziologic, emoțional, comportamental, mental, interpersonal, al stimei de sine, spiritual etc.
      Psihoterapia are ca rezultat îmbunătățirea calității vieții prin: optimizarea relațiilor și comunicării în cadrul familiei prin știința rezolvării conflictelor, în cadrul social prin dezvoltarea abilităților de comunicare, în plan personal prin descoperirea unei noi perspective asupra vieții, etc.
      În final, dupa terminarea ședințelor de psihoterapie, se poate obține echilibru emotional, liniște interioară, energie, viața are un sens și se conștientizează faptul că merită trăită, apar bucurii, realizări și starea de bine începe să se materializeze.
      Psihoterapia are mijloace proprii prin care stabilizează și optimizează stările psihice, reglează și corectează favorizând și determinând prelungirea vieții. Acționează cu succes în cazul:

• atacului de panică,

• tulburărilor fobice

• anxietății,

• depresiei,

• tulburărilor de dinamică sexuală,

• insomniei,

• afecţiunilor psiho-somatice - astm bronşic, afecțiuni dermatologice, tulburări menstruale, boli cardiovasculare, enurezis, tulburări ale comportamentului alimentar, durere și traume etc.

• problemelor de adaptare şi orientare socială, profesională,

• problemelor de cuplu si de familie,

• stresului,

• problemelor de atașament, etc.

Bibliografie

      Cadrul terapeutic este reprezentat fundamental de suportul legal al manifestării profesionale a terapeutului, suport în lipsa căruia actul psihoterapeutic nu poate fi oferit. Acest suport este condiţionat de dreptul de liberă practică conform competenţelor terapeutului precum şi de o bună cunoaştere şi punere în practică a codului deontologic împreună cu legile specifice profesiei de psiholog, respectiv psihoterapeut.
      În interiorul cadrului terapeutic se disting cele două forme, terapeutul sau echipa de terapeuţi şi clientul sau grupul de clienţi, ce interacţionează pe baza unui set de interese diferite ca manifestare dar având acelaşi scop comun, starea de bine a pacientului. Alegerea terapeutului este un drept ce îi aparţine clientului în raport cu dreptul terapeutului care la rândul său îşi poate manifesta acceptul sau refuzul în ceea ce priveşte desfăşurarea relaţiei terapeutice.
      Psihoterapeutul va oferi clientului informaţii despre pregătirea sa profesională,reguli ce ţin de confidenţialitatea relaţiei psihoterapeutice, tehnicile şi metodele ce vor fi utilizate, rezultatele aşteptate în urma şedinţelor terapeutice, care sunt limitele şi riscurile aferente actului terapeutic, costurile şi durata şedinţelor terapeutice precum şi orice alt factor ce poate să influenţeze relaţia terapeutică sau clientul.
      Desfăşurarea actului terapeutic necesită un spaţiu special amenajat pentru servicii psihologice şi abordarea unui mod de comunicare care să faciliteze circulaţia informaţiile necesare terapiei, respectiv informaţiile ce le oferă clientul terapeutului şi feedbackul ce vine din partea terapeutului.Se recomandă în funcţie de metoda şi strategia abordată ca acest spaţiu utilizat pentru desfăşurarea terapiei  să ofere şi posibilitatea de exprimare nonverbală, de exemplu posibilitatea de a desena/picta, construi forme, organiza/așeza obiecte etc. Fluiditatea şi consecvenţa interacţiunii este întregită de confortul şi siguranţa care sunt oferite clientului/clienţilor şi care va ajuta în stimularea manifestării lui/lor.
      Desigur că instrumentele psihologice ce pot fi utilizate în evaluarea clientului precum şi o gamă de obiecte ce pot facilita adaptarea, exprimarea şi catharsisul, completează imaginea cadrului terapeutic şi oferă o gamă variată de opţiuni ce vin în ajutorul demersului terapeutic.
      Cadrul terapeutic include resurse birotice și tehnologice ce pot fi folosite pentru organizarea şi păstrarea datelor ce sunt utile şedinţelor terapeutice.

Bibliografie

      Forma organizată a desfăşurării şedinţelor de psihoterapie cognitiv comportamentală precum şi principiile acesteia ajută la construcţia unei strategiei terapeutice de succes şi avantajează durata terapiei, clientul obţinând efecte benefice în scurt timp.
      Ca tehnici utilizate menţionez:
- adresarea întrebărilor cu caracter provocativ
- abordarea metaforică
- examinarea avantajelor şi dezavantajelor
- transformarea unui eveniment negativ într-un avantaj
- descoperirile dirijate
- identificarea unor alternative şi opţiuni de viaţă
- precizarea sensului termenilor
- imaginarea consecinţelor
- jocul de rol
- tehnici de relaxare
- teme pentru acasă, etc.
      În cartea ,,Ce tip de psihoterapie să alegem?,,(Editura Trei, 2007) este prezentată organizarea şedinţelor de psihoterapie cognitiv comportamentală astfel:
I. Doleanţele persoanei vor fi concretizate-operaţionalizate. Aceste resurse vor facilita diagnosticul şi analiza funcţională a clientului. Ţinând cont de resursele acestuia rezultatele sunt utilizate într-o analiză de ansamblu a doleanţelor propriu zise şi a altor dificultăţi ale clientului.
II. Obiectivele terapeutice vor fi discutate şi stabilite de comun acord cu clientul şi vor fi fixate prin intermediul contractului terapeutic. În această fază a terapiei pot fi folosite şi instrumente de măsură a comportamentelor-problemă.
III. Derularea terapiei se face împreuna cu terapeutul şi prin automonitorizare, autogestionare.
IV. Finalul tratamentului va curpinde o evaluare cantitativă şi calitativă a terapiei şi de asemenea vor fi stabilite şedinţe posttratament pentru evaluarea evoluţiei clientului şi pentru eventuale relansări a terapiei.
      O şedinţă de terapie cognitiv-comportamentală este formată din următorii paşi:
1. Primirea clientului
2. Trecerea în revistă a sarcinilor temă
3. Travaliul terapeutic precis
4. Propunerea de sarcini
5. Stabilirea următoarei şedinţe

Bibliografie

Colegiul Psihologilor din Romania

Evoluţia poate să fie rezultatul plăcerii cu care este alimentat adn-ul?

     Părintele inconştientului colectiv, Jung, îşi bazează descoperirile pe studiile tipului asociațiilor şi formaţiunilor  observabile la psihotici, care i-au oferit posibilitatea de a explora un potenţial inconştient suprapersonal cu arhetipuri ce au caracter universal asemănătoare motivelor mitice.  Opusă metodei analitic-reductive, orientate spre trecut şi cauze practicate de Freud, inspirat şi de metodele adleriene Jung abordează perspectiva scopului ,,admiţând în acelaşi timp autonomia genetică a spiritului,, (Zamfirescu, 2007)
     Teoriile jungiene intră în conflict cu psihiatria materialistă şi aduce puncte de vedere noi asupra suferințelor psihice. ,,Nu se ştie exact dacă factorul psihic – complexul – declanşează boala în condiţiile existenţei predispoziţiei sau dacă declanşarea bolii în registru organic activează complexul, care se manifestă prin simptome. În încercarea de a depăşi dilema – psihogenie sau somatologie - Jung introduce ipoteza unei ,,toxine biologice,, a cărei contribuţie ar consta în fixarea complexului.,, această teorie scoţând în evidenţă faptul că ,,nevoile filozifice şi religioase ale omului sunt de sine stătătoare genetic, nu pot fi deduse din alte aspecte, mai simple, din zona sufletului.,, (Zamfirescu, 2007)
     Chimia creierului, fiziologia este modificată de evoluţie şi începe să se reprezinte pregnant faptul că reacţiile chimice la nivel cerebral modifică comportamente şi interacţionează pe multe canale de comunicare cu mediul şi cu el însuşi. Intelectul nu poate fi redus la o suma de reacţii chimice şi complexe noi în raport cu evoluţia speciei şi care încă nu a găsit o formă stabilă de manifestare, dar această teorie vine în completarea altor teorii. În această lumină putem lua în consideraţie faptul că ,,Nu numai că suntem cu toţii, aşa cum susţinea Freud, nevrotci potenţiali, dar, conform lui Jung, purtăm cu toţii în noi germenii îmbolnăvirii psihotice. O simplă diferenţă de grad ne poate arunca în lumea stranie a psihozei.,, (Zamfirescu, 2007)
     Diferenţa poate să stea în satisfacerea nevoilor sub forma adaptabilităţii individuale la mediu şi la tot ceea ce reprezintă el în interacţiunea cu el? Evoluţia poate să fie rezultatul plăcerii cu care este alimentat adn-ul? Cât adevăr şi cât mister se ascunde în următoarea frază :,,Cuvintele eu vreau sunt cea mai veche moştenire a omenirii pe care au ajutat-o în nenumărate primejdii. Ele sunt protecţia omenirii civilizate şi o deosebesc de animal, care ascultă doar de instinctul surd şi de legea naturii.,, (Jung, Editura Trei,2005)
      În abordarea Jungiană, clientul poate ajunge să identifice o variantă care îl va avantaja de a lungul vieţii sale simţindu-se integrat în universul existenţial, acceptând desfăşurarea evenimentelor şi conştientizând importanţa lui prin acceptarea participării la ele ca forţă creatoare, toate acestea întâmplându-se în cadrul unei treceri terapeutice  ,,tot aşa cum perspectiva cauzală, prin analiză şi reducţia evenimentelor individuale, ajunge în cele din urmă la principiile universale ale psihicului, tot aşa şi punctul de vedere constructiv ajunge, prin sinteza tendinţelor individuale, la scopuri universale. Sufletul este punctul de trecere, de aceea în mod necesar este determinat spre două părţi. El oferă, pe de o parte, imaginea unui ,,precipitat,, a tot ce este trecut şi, în aceasta, pe de alta parte, o imagine a cunoaşterii în germene a tot ce va veni, în măsura în care însuşi creează viitorul.,, (Jung, Editura Trei,2005)
     Jung este conştient de impactul teoriilor sale şi precizează, probabil pentru a sublinia veridicitatea lor, ,,că nu puţini sunt cei care vor ridica obiecţia în primul rând că procesul psihologic de adaptare nu se realizează deloc pe drumul formării prealabile a unei concepţii despre lume şi în al doilea rând că încercarea de a se adapta pe drum unei concepţii despre lume este deja un semn al unei dispoziţii psihice patologice. Există, fără îndoială, numeroşi oameni  care se pot transpune şi încadra în lume fără o concepţie prealabilă. Dacă ei chiar ajung la o concepţie mai generală, , atunci acest lucru se întâmplă mereu ulterior. Există însă, pe de altă parte, la fel de mulţi oameni care pot să se încadreze doar pe calea  formulării intelectuale prealabile. În ceea ce nu înţeleg ei, respectiv nu cred că înţeleg, ei nu se pot transpune, nici încadra. Şi de cele mai multe ori se întâmplă că ei se încadrează doar atât cât au putut înţelege în mod intelectual. În această din urmă categorie par să intre toţi acei bolnavi pe care îi observăm aici.,, (Jung, Editura Trei,2005)
     Ameliorarea anxietăţii şi întărirea Sineului pot fi favorizate prin acceptarea faptului că făcând parte dintr-un Univers care se destăinuie doar atunci când participi creativ şi descoperi că tocmai această manifestare este secretul lăsat în lumină a existenţei şi al echilibrului?

Bibliografie

Descriere activitate profesională

Cabinet individual de psihologie - Răzvan Marian Stoian

244501     Psiholog în specialitatea psihologie clinică
244503     Psiholog în specialitatea psihoterapie

Psiholog în specialitatea psihologie clinică

Funcţiile psihologului în domeniul clinic sunt:
- Psihodiagnostic şi evaluare clinică (se evaluezază atât tabloul clinic/mecanismele etiopatogenetice psihologice cât şi stările de sănătate/mecanismele de sanogeneză);
- Intervenţie psihologică (atât pentru promovarea sănătăţii şi dezvoltare personală cât şi pentru tratamentul tulburărilor psihice şi/sau a celor care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice);
- Cercetare;
- Educaţie şi formare profesională.*
Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului uman, cu relevanţă pentru diverse activităţi. Psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică în care se utilizează metode diverse precum, testarea psihologică, interviu clinic etc.
    Componentele psihologice evaluate clinic pot include:
- aspecte afective;
- aspecte cognitive;
- aspecte comportamentale;
- aspecte psihofiziologice;
- aspecte de personalitate;
- aspecte relaţionale.
    Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe evaluarea componentelor descrise mai sus, se referă la:
- investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de patologie care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice, în limitele competenţei psihologului;
evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru desfăşurarea unor activităţi care presupun examinare psihologică .
- evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
- evaluare comportamentală;
- evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
- evaluare subiectiv-emoţională;
- evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping/adaptare/defensive;
- evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor grupuri;
- evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii, funcţionarea socială), economic, cultural în care se manifestă problemele psihologice;
- evaluarea gradului de discernământ al persoanelor, în limitele competenţei psihologului;
- evaluarea dezvoltării psihologice;
- alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice  clinice (ex. chestionare de interes în consilierea vocaţională etc.).
Instrumentele psihologice utilizate în procesul de evaluare clinică includ:
- interviuri (structurate, semistructurate, libere);
- teste psihologice.

Psiholog în specialitatea psihoterapie

Intervenţia psihologică efectuată de psihologul atestat în psihoterapie constă în:
- optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere (ex. coaching);
- probleme psihologice subclinice şi psihopatologie (ex. conform DSM şi ICD);
- în sănătate (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară etc.) şi boala (ex. tratament, prevenţie secundară, terţiară, recuperare etc.);
- cuplu şi familie.
    Psihoterapia se poate realiza în regim:
- individual;
- în grup;
- de grup (ex. cuplu, familie).
    Componentele unui proces de psihoterapie:
- psihodiagnostic şi evaluare clinică;
- conceptualizarea clinică;
- intervenţii psihologice individuale şi de grup;
- relaţia psihoterapeutică;
- evaluarea procesului de psihoterapie şi a rezultatelor acestuia.

* în limitele competenţei psihologului

Activitatea se desfasoara conform normelor Colegiului Psihologilor din Romania și legilor în vigoare.

sursa www.copsi.ro  Colegiul Psihologilor din România, Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie

      Dacă încercăm să aruncăm o privire rapidă pentru a surprinde momentele importante din istoria psihologiei și psihoterapiei putem începe incursiunea prin a ne referi la formele ei de început – când psihologia, psihoterapia, religia, filozofia, medicina, știința alcătuiau un amalgam funcțional- și să ne amintim de Orient unde se pot scoate în evidență Upanișadele și școlile filozofice înființate mai târziu, Yoga, Mimamsa etc. Nu putem să uităm că tot în istoria veche îi întâlnim și pe Lao-Tzi, Confucius, Siun-Tzi, Mo-Tzi, Van-Ciun, Ibn-Sina, Avicena, Maimonide și școlile budiste, filozofia zen etc.
      Preoții hinduși recomandau tratamente cu bunătate și considerație în tratarea suferințelor psihice.
     Ajungem apoi în antichitatea greacă și îi întâlnim pe Aristotel, Hipocrate, Democrit, Platon, Socrate, Pitagora, Heraclit din Efes, Xenofon, Parmenide etc. care, cu influențe orientale, au contribuit labazele psihoterapiei de astăzi prin dorința lor de a înțelege sufletul, spiritul și materia. O idee interesantă în acele vremuri era faptul că natura maladiilor nervoase erau atribute de către Hipocrate tulburărilor sexuale iarParacelsus merită amintit pentru că recomanda metode similare cupsihoterapia cafiind eficace în tratamentul suferinței psihice.
       Primii pași către conceptele dezvoltate în următoarea perioadă, și care au legaturi strânse cu psihoterapia, încep cu Thomas d'Aquino și Roger Bacon, continuând cu Descartes, Spinoza, Hobbes, Berkeley, Hume etc.
       Aproape am ajuns în zilele noastre. Un număr mare de oameni, chiar dacă profesează în domeniul psihologiei/psihoterapiei sau nu, au auzit de Freud, considerat de majoritatea părintele psihanalizei și al psihoterapiei, de Jung, Rogers, Adler, Erickson etc.
       Astăzi psihoterapia este împărțită în multe școli. Însă, la fel ca atunci când abia se năștea, scopul ei, oricare ar fi școala de proveniență, este starea de bine pe care clientul o poate atinge cu ajutorul psihoterapiei și a psihoterapeutului sau a psihoterapeutei.

***

      Psihoterapia este, atunci când pășești în ea, o lume diferită de ceea ce îți imaginezi sau observi în filme. Considerăm, în cele mai multe cazuri, dacă facem un prim pas să ne întâlnim cu psihoterapia, că suntem pregătiți , că știm destul de multe pentru a ne da cu părerea, că știm atât de multe încât putem fi la rândul nostru psihoterapeuti. Este adevărat, însă este și fals.
       Dacă ne referim la structura teoretică, la rezultatele pozitive sau la eșecurile ce pot fi măsurate statistic și care reprezintă psihoterapia la un moment dat, la ceea ce funcționează într-o anumită masură pentru fiecare dintre noi când ne aflăm într-o situație delicată atunci... da, știm foarte multe. Însă pierdem din vedere în primul rând ceea ce face psihoterapia să existe și să funcționeze, procesul psihoterapeutic și unicitatea acestuia cu tot ceea ce formează acest proces terapeutic. În cadrul acestui proces există un infinit de inconștient și o infinitate de evenimente, cărora nu poți sa le estimezi viitorul, și care provin din partea terapeutului, aclientului, ageamului deschis, aploii care vine brusc, a șervețelului parfumat scăpat pe jos etc. Este imensa pânză de păianjen formată din sentimente, emoții, întâmplări, cunoscut, necunoscut, mister sau mit, pânză a cărei capete nu le vedem, în care ne prindem cînd ne naștem și se numește viață. Dacă ne zbatem fără a gândi în ansamblu, vom înainta greu, foartegreu… însă dacă vom privi dincolo de capătul mâinii vom observa că putem merge relaxați și că de fapt pânza de păianjen o putem transforma în ceea ce ne dorim, făcând ca viața să fie în mare măsura așa cum ne imaginăm.
       Ne naștem cu o structură psihologică pregatită să absoarbă seturi de comportamente și trăiri pe care le vom adapta și le vom utiliza în funcție de evenimentele din decursul vietii noastre, de modul în care ne trăim viața. În ceea ce privește partea nevazută a noastră, a oamenilor, învățăm să ne apărăm de noi înșine, să ne apărăm de ceea ce nu ne place și nu ne convine, folosindu-ne imaginația până dincolo de limitele ce ne încadrează în normal. Și referindu-mă în acest caz la contactul cu psihoterapia, activăm mecanisme de apărareși puțin narcisismcare ne poate convinge că știm totul și că psihoterapia nu poate ajuta foarte mult în ceea ce privește problema noastră, că psihoterapeutul nu are posibilitatea să ajute pentru că nu înțelege cu adevărat problema noastră. Fuzionând cu mecanismele de rezistență aceste gânduri devin convingeri și astfel nu facem decât să rezistăm unei schimbăricare ne poate ajuta darpe care creierul nu o poate gestiona și îi este mai simplu să activeze mecanisme de acest gen decât să se agreneze în procesele acceptării adevărului, schimbării și adaptării.
       Procesul psihoterapeutic nu este un proces simplu. Nu este doar o discuție, de genul acelei care o porți cu un prieten sau cu o prietenă, cu o rudă apropiată. Este o luptă interioară acerbă. O luptă pe care clientul o poartă conform strategiei construită în timp, împreună cu psihoterapeutul, strategie care se poate schimba sau poate să ducă uneori în puncte moarte doar pentru a reuși să se identifice cu drumul pe care îl dorește cu adevărat. Și într-adevăr, din multe puncte de vedere, clientul este cel mai bun terapeut al lui însuși, cu condiția de a avea în față o oglindă care îl ajută să se vadă cum este în realitate, dincolo de narcisimul sinelui, și această oglindă este psihoterapeutul.

Bibliografie

Adevărul - Te eliberează, te face puternic, îl simți dureros uneori, dar vei exista liber.
Voința - Să te ridici chiar dacă ști că vei cădea.
Perseverența - Să te ridici de câte ori este nevoie pentru a rămâne în picioare.
Credința - Este important să crezi, în primul rând să crezi în tine și astfel ai făcut primul pas spre starea de bine.
Spontaneitatea - Oricând, zâmbind aproape de fiecare dată, lasă-te să exiști.
Limitele - Doar tu stabilești care sunt.
Planul - Atunci când ai nevoie de un plan soluția este să îl faci. Apoi aplică planul.
Nevoile - Avem nevoi. E bine să aflăm care sunt și să tinem cont de ele.
Drumul - Dacă te uiți pe cer ți se pare ca norii nu se mișcă, dar tu știi că ei se miscă cu adevărat.
Scopul - E bine să te privești în viitor, pentru a ajunge acolo este necesar să trăiești în prezent.
Introecția - Ai privit cu adevărat în interiorul tău?
Așteptările - De la tine, de la ceilalți, de la viață...fă puțină ordine și vezi ce este cu adevărat important.
Realitatea - Dimensiunea care permite să îti materializezi visele.
Eu-l - Dacă îl privești ca pe o entitate independentă gândește-te că te va însoți pe parcursul întregii tale vieți. Aveți grijă unul de celălalt.
Posibilitatea - Există întotdeauna.
Imaginația - Poți să construiești orice și uneori să aduci în realitate.
Inventivitatea - Continuă să găsești soluții atunci când ceilalți le-au epuizat.
Personalitatea - Nu o îngropa doar în analize, mai bine construiește-te și adaptează-te facând-o să stralucească.
Caracterul - Viața ta în acțiune.
Normalul- Orice manifestare a libertății tale, manifestare care nu afectează libertatea celorlalți. Elemente legale, morale ale prezentului, caracterizează dimensiunea normalului.
Responsabilitatea - Când fără a uita de tine, te implici în viata ta de zi cu zi, în viața familiei tale, în societate și în viața planetei.

      Despre gândirea pozitivă se pot spune multe însă probabil cel mai important lucru care trebuie spus este că o gândire pozitivă înseamnă soluții în 99,99 % din situațiile caracterizate de disconfort și considerate ca fiind fără rezolvare. Aspectul cel mai important și care duce rata de succes până la 99,99 % este asumarea responsabilității propriei existențe în contextul realității și adaptarea la situația în care ne aflăm la un moment dat, modul în care evaluăm resursele personale în procesul de adaptare.
      Gândirea pozitivă este complementară vizualizării creative, ambele făcând parte din metodele care ne ajută cel mai adesea să pășim mai departe pe drumuri dificile cu o atitudine care ne asigură succesul și starea de bine.
      Să îți asumi responsabilitatea faptului că exiști, că ești în viață și în același timp ești adaptat legilor planetei și a societății sunt trăiri complexe. Atunci când încercăm să analizăm sau să identificăm fapte care explică succesul sau insuccesul semenilor noștri, momentele în care se simt bine sau se simt rău, resursele și implicarea în însăși viața lor, intrăm într-o zonă sensibilă a raportării la sine și la ceilalți și tindem mai mult să uităm de valorile proprii raportându-ne, mai mult decât este necesar menținerii echilibrului personal, la valorile celorlalți.
      Gândirea pozitivă poate fi definită și ca o acceptare sănătoasă a resurselor personale prezente și a utilizărilor acestora în avantaje personale pentru obținerea stării de bine.
      În ceea ce privește avantajul personal este de dorit și este corect din punct de vedere uman, moral și legal ca starea de bine a unei ființe umane, confortul personal, avantajele dorite sau obținute să nu se bazeze pe acțiuni ce pot aduce ofense reale celor din jur. Și mă refer în acest context la acte de agresiune verbală sau fizică, acte de exploatare, abuzuri sau orice altă acțiune distructivă a ființelor, a naturii, a valorilor culturale sau spirituale.

Bibliografie

      Părintele unui altfel de tip de hipnoză, Milton Hyland Erickson, a ieșit în evidență datorită faptului că a adus dovezi privind influențarea minții inconștiente ca factor creativ și generator de soluții.
      Hipnoza Ericksoniană este diferită de hipnoza clasică utilizând în cadrul terapiei particularitățile clientului (credințe, istoria personală, expresii etc.) lăsând subconștientului, clar separat de mintea constientă, șansa de a utiliza propriile percepții, interese, reacții și învățăminte, pentru a crea și genera soluții, cel mai adesea pozitive.
       Hipnoza clasică este autoritară și directă provocând uneori clientului activarea unor mecanisme de rezistență care îngreunează procesul hipnotic. La Erickson, schimbarea majoră este oferită de o flexibilitate și permisivitate crescută, adaptându-se clientului. Dacă în hipnoza clasică se aude la început :"intri în transă", de la Ericksonian se auzea: "poti învăța în mod confortabil să intri în transă". Clientul poate să accepte transa ca pe o oportunitate, într-o stare semiconștientă, acceptând sau refuzând sugestiile care apar în timpul procesului terapeutic. Liberul arbitru al clientului acționează pozitiv asupra transformării, acceptând responsabilitatea schimbării.
      Hipnoza Ericksoniană se desfășoară pe tot parcursul conversației, conversației care privită din afară nu prezintă elemente care să indice un act hipnotic.
      Erickon afirmă că mintea conștientă nu poate să instruiască mintea subconștientă, sugestiile autoritare ale hipnozei clasice întâmpinând de multe ori mecanisme de rezistență puternice. Mintea subconștientă reacționează la oportunități, metafore, simboluri și contradicții. Sugestiile hipnotice efective trebuie formulate într-o formă vagă similară unei schițe, clientul construind pe aceasta schiță cu ajutorul convingeri subconștiente - chiar dacă clienții nu percep în mod conștient ceea ce se întâmplă.
      Un hipnoterapeut experimentat, pregăteste aceste schițe ale soluțiilor astfel încât acestea să se adrese  clientului și nevoilor sale iar clientul să reacționeze în modul așteptat de terapeut. Putem da ca exemplu autoritarul "vei renunța la fumat" care la nivel subconștient va reacționa mai puțin decât liberul arbitru al expreziei pozitive ,,ai resursele să te lași de fumat,,. În primul caz avem o intervenție autoritară care poate să provoace clientului o reacție de refuz în urma activării unui mecanism de rezistență care ține de relația cu autoritatea, pe când în al doilea caz avem o evaluare pozitivă a individului și canalizarea responsabilității și a deciziei către acesta.

Bibliografie

Pentru a lămurii unele confuzii este bine de știut că:

        Psihologia
      Este știința care se ocupă de studiul psihicului uman. Nu este o metodă de tratament în sine.

        Psihiatria
      Se adresează pacienților ce prezintă tulburări de sănătate mintală, psihice, ce afectează sever viața bolnavului și capacitatea sa funcțională. Psihiatria trateaza problemele medicale ale pacienților pe cale chimică prin prescrierea de medicamente.

        Consilierea
      Este centrată pe ceea ce aparține prezentului: acum și aici, rezolvând o anumita problemă, fără a restructura personalitatea, în timp ce psihoterapia pune accentul pe intervenție, tratament și reconstrucție a personalității.

        Psihoterapia
      Adoptă un model medical în timp ce consilierea adopta un model educațional al dezvoltării ființei umane.

***

      Psihoterapia se adresează oamenilor normali, care au însă probleme emoționale, somatice sau de relaționare. Este o formă de tratament, care nu include medicația și care, prin tehnici proprii, tratează crizele de viață generate de diferite cauze, ajutând clientul să depașească dificultățile de natura psihosomatică, psihologică, relațională sau emotională și ajută clientul să facă schimbarile pe care nu a reușit să le facă singur.
      Elemente principale al psihoterapiei:
- este un domeniu interdisciplinar situat la granița dintre medicină și psihologie;
- este modalitatea de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice;
- are un cadru clinic si teoretic;
- este centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.
      Să faci psihoterapie:
•    Înseamnă sa te asculte o persoana calificată să facă asta, fără să te judece, fără să își impună punctul de vedere, ramânând obiectivă și împreună cu care, să găsești cea mai bună soluție a problemei tale.
•    Înseamnă să găsești noi modalități de a-ți gestiona stările, să depășesti blocajele generate de relații sau probleme familiale din trecut, să spargi vechile tipare și să clădești strategii noi, creative.
•    Înseamnă vindecarea vechilor răni psihologice, eliminarea stărilor de rău cu rădăcini în trecut și simptome la nivel fizic în prezent.
•    Învățarea stării de iubire pentru noi înșine și pentru cei din jur.
•    Îmbogățirea relațiilor cu un plus de respect, compasiune și bucurie.
•    Înseamnă, să fi ghidat de o persoană cu instruire specială pe un drum spiritual, atunci când cauți asta. Etc.
      Psihoterapia integrativă este adaptată la particularitățile clientului, abordarea fiind pliată pe nevoile, particularitățile și personalitatea clientului, utilizându-se tehnici specifice terapiilor cognitive, comportamentale, uneori psihanalitice (interpretarea viselor), tehnici de relaxare, somato-terapie, hipnoză clinică, etc.
      Modul de tratament este foarte flexibil, nu așezăm clientul într-un pat al lui Procust, ca să ajustăm problematica lui la o singură metodă terapeutică, ci având în vedere unicitatea și complexitatea ființei umane, ținem cont de realitatea fiecărui client.  
      Intrarea în rezonanță înseamnă a-l întâlni pe client pe terenul său, a ține seama de realitățile sale, a-l ințelege și abia apoi a-l ghida spre o zonă mai sănătoasă.
      Descoperirea tuturor resurselor, comportamentelor și credințelor clientului, utilizarea într-un mod terapeutic, inedit, chiar a simptomelor, ele devenind mijloace de rezolvare a problemelor cu care clientul se confruntă reprezintă o caracteristică importantă a psihoterapiei integrative.
      Principalul obiectiv al tratamentului psihoterapeutic, după rezolvarea problemelor sale, este acela de a oferi posisibilitatea clientului să aibă un autocontrol asupra stării lui de sănătate, mai mult chiar, de a se simți bine cu el însuși, beneficiind acum de valoroase instrumente prin care să-și poată menține și îmbunătății starea nouă, obținută în urma demersului terapeutic.
      Psihoterapia/psihoterapia integrativă nu sunt afiliate/similare cu alte forme de terapii/modalitați de tratament de tip popular, mistic etc.

sursa informații C.P.R. ,  I.R.P.I.

      Clientul aşteaptă confirmarea potenţialei acţiuni în ,,filmul,, în care este actorul din rolul principal. Ideal pentru el ar fi o confirmare simplă care să nu presupună nici un conflict interior:,,Da este bine să faci aşa cum ţi-ai propus!,, confirmare care oferă  certitudine şi valoare schimbării ce vine din interiorul său, dar provocarea este de a-l ajuta să identifice reala decizie şi să se fixeze asupra ei conștient și responsabil. Este de luat în calcul şi așteptarea negării rolului ce clientul ar dori să şi-l asume şi care ar genera o relaxare prin satisfacerea mecanismelor de apărare, ,,Nu cred că problema are o soluție!,, și astfel se va simți la adăpost în fața schimbării și a deciziilor, în continuare apelând la strategii proprii pentru a evita orice ieșire din zona sa de siguranță.
      Dar clientul este în cabinet, în principal, pentru a i se confirma alegerea schimbării şi a fi susţinut în obţinerea ei. El intră în cadrul terapeutic cu un bagaj considerabil de soluţii şi resurse aşteptând, la nivelul conştientului sau la nivelul subconștientului , o prescripţie cu cât mai puţine efecte negative pe drumul schimbării, care ar fi preferabil să fie scurt.
      Rolului terapeutic i se atribuie şi responsabilitatea de a sublinia şi echilibra raportul între resursele consumate în timpul schimbării şi recuperarea lor prin intermediul beneficiilor terapiei, de a motiva clientul să îşi asume responsabilitatea deciziei care îi poate provoca un maxim de confort cu un minim de implicaţii negative. Acest demers iese în evidenţă în cazul intervenţiilor ,,dureroase,, datorită specificului problematicii clientului şi fiind un consumator mare de energie apare senzaţia de epuizare iar clientul are din ce în ce mai puţine resurse în procesul reconstrucţiei.
      Prima întâlnire cu clientul va cuprinde prezentarea statutului profesional al terapeutului, cadrul legal și cadrul deontologic sub auspiciul cărora se va desfășura procesul terapeutic, informații privind costurile ședințelor de psihoterapie, durata și frecvența acestora, modul de evaluare a rezultatelor terapeutice și care sunt limitele intervenției terapeutice, drepturile și responsabilitățile terapeutului și ale clientului. În continuare se vor obține amănunte despre prezenţa clientului în cabinet şi despre cum îşi imaginează el că va fi ajutat, se face o evaluare a situaţiei și se va prezenta clientului, iar dacă acesta își dă acordul începerii contractului terapeutic va începe interviul clinic care vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui client prin focalizarea asupra trăirilor acestuia, şi pune accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de interviu. În cazul în care clientul nu dorește să se implice în relația terapeutică, se recomandă ca acesta să fie călăuzit către alt terapeut.

Bibliografie

Proiecte psihologie, psihoterapie

       Psihologia are rădăcini adânci în istorie. Izvoarele ei sunt atât de departe în timp încât este dificil să o poți prezenta ca pe o știință de sine stătătoare așa cum este astăzi, la începuturile ei având același scop prin punerea în practică, însă utilizând metode și principii adaptate epocii respective.
      Starea de bine, împlinirea spirituală, împlinirea umană palpabilă, descoperirea și înțelegerea ființei umane, a dinamicii psihologice au fost dintotdeauna principalele scopuri pentru care psihologia s-a născut și s-a manifestat sub diverse forme, dezvoltându-se și adaptându-se fiecărei epoci, subliniind și confirmând prin utilitate și necesitate nevoia individuală și socială a propriei existențe.
      Dovezi scrise ce atestă forme de manifestare a psihologiei au fost descoperite cu mii de ani în urmă în zonele Orientului îndepărtat, respectiv în China, Japonia, India și Egipt iar dovezi mai noi  apar și în zona Europeană unde sunt identificate izvoare istorice consemnate ca fiind elemente de maximă importanță ce au influențat dezvoltarea psihologiei Occidentale.
      Dezvoltarea socială Occidentală după anul 0 a dus la o mutație a psihologiei, mutație care a ajutat la dezvoltarea ei și pe acest continent și transformarea ei în știința de astăzi. Cu toate ca paradigmele științifice tind să fie universale cuantificând psihologia și chiar dacă psihologia are o structura comună în formele ei de manifestare, această știință succede în nuanțe ale aceleiași culori, formând o paletă ce poate fi măsurată într-o manieră de tipul ”aici și acum” datorită caracterului flexibil al societăților umane și a dezvoltării și evoluției care definesc specia umană.
      Ceea ce ieri a fost util, funcțional cu caracter de normal pentru un individ X -cu nevoi specifice, dintr-o anumită categorie socială, trăind într-o formă de organizare socială într-o zonă geografică strict delimitată- dar în acelasi timp nu era util, funcțional cu caracter de normal pentru un individ Y cu date sociale si demografice diferite, indivizi ce aveau în comun momentul existenței, astazi poate să prezinte schimbări radicale, de exemplu, sistemul de valori a individului X să fie înlocuit de un sistem de valori caracteristic individului Y , în condiții social-demografice similare dar în prezența unui moment de măsurare diferit de momentul de referință inițial.
      Conceptele și ideile psihologiei occidentale, așa cum arată și funcționează astăzi, s-au dezvoltat în cea mai mare masură fără ca dezvoltatorii ei să poată accesa un sistem de comunicare avansat ceea ce a permis ca aceste concepte și idei să fie construite și adaptate într-un mod subiectiv.  În urma impactului favorabil cu mai multe domenii, cu ajutorul dezvoltării treptate a tehnologiei,societății, a metodelor de comunicare, ideile și conceptele au început sa fie filtrate, selectionate, îmbunătățite și în unele cazuri modificate major de către oamenii de știință, în funcție de nevoile și rezultatele dorite.
      Astăzi, datorită tehnologiei și metodelor moderne, accesul la informații și circulația lor, provoacă o nouă mutație în domeniul psihologiei. Din ce în ce mai multe informații sunt accesibile și din ce în ce mai mulți specialiști din psihologie și domenii conexe pot fi ”on-line” împărtășind idei și concepte, contribuind împreună la o îmbunătățire rapidă și majoră a psihologiei. De asemenea, și beneficiarii serviciilor psihologice sunt contribuitori importanți în evoluția acestui domeniu și bineinteles că era tehnologică le facilitează implicarea în noua evoluție a psihologiei.
      Anul 0 al psihologiei încă este ”acum” , schimbări radicale și descoperiri care pentru moment nu pot fi comentate în întregime se nasc rapid și schimbă planeta. Rămâne ca istoria să îl introducă în calendarul umanității la momentul potrivit.

Bibliografie

      Funcția psihică este în strânsă legătură cu funcția organică, ne exprimăm emoțiile prin procese și modificări fiziologice. Furia accelerează bătăile inimii și crește tensiunea arterială, frica provoacă palpitații ale inimii, veselia ne provoacă râsul care pune în mișcare o sumă de mușchi etc.
      S-a demonstrat științific faptul că factorii psihologici au influență asupra funcțiilor organismului și asupra tulburării acestor funcții. Primul pas în cadrul abordării psihosomatice este stabilirea unui diagnostic psihosomatic care este format din diagnosticul medical și examinarea istoricului medical în cadrul general al istoricului vieții pacientului.  Interpretarea se bazează pe cunoașterea factorilor emoționali care acționează în fiecare caz precum și a mecanismelor fiziologice prin care factorii emoționali influențează procesul bolii.
      În urma stabilirii etiologiei emoționale, îngrijirea medicală este necesară în continuare iar intervenția medicală se completează cu psihoterapia centrată pe factorii emoționali specifici, conform unui plan de tratament. În cadrul planului de tratament se acordă atenție deosebită colaborării dintre psihoterapeut și medic deoarece, în procesul terapeutic, pot apărea unele manifestări fiziologice provocate de trăirile emoționale ale clientului.
      Dintre factorii emoționali care pot influența tulburările psihosomatice se pot enumera:
- modul în care a fost acordată îngrijirea în prima perioadă a copilăriei
- întâmplări cu semnificație emoțională din prima perioada a copilăriei si din adolescență
- climatul emoțional al familiei, personalitatea membrilor familiei și a persoanelor cu care s-a avut o relație strânsă
- experiențe emoționale din cadrul relațiilor intime și a relațiilor profesionale
      Factorii emoționali care influențează procesul bolii pot fi identificați în:
- Tulburări gastrointestinale
- Tulburări respiratorii
- Tulburări cardiovasculare
- Bolile de piele
- Tulburări metabolice și endocrine
- Tulburări articulare și ale musculaturii scheletice
- Tulburări ale aparatului sexual și tulburările acestora
 
sursa - Medicina Psihosomatica, ,,Conflictele psihice de durată produc îmbolnăviri organice ireversibile,, Franz Alexander, Editura Trei

      Psihoterapia integrativă este un pas absolut necesar în evoluţia psihoterapiei fiind o metodă ştiinţifică cu o bogată semnificaţie a funcţionalităţii flexibile şi adaptabile în domeniul terapeutic. Adresându-se fiecarui client într-o formă unică, formă descoperită de psihoterapeut în urma comunicări interactive  cu clientul, permite abordări plastice în ceea ce priveşte metoda (scopul scuzând mijloacele) scopul fiind întotdeauna acelaşi: starea de bine a clientului, integrarea a ceea ce trăieşte clientul în cadrul proceselor psihice şi a ceea ce este palpabil, real, raportat la existenţă în sine, confortul ce îl poate obţine în urma echilibrului manifestărilor psihice, biologice şi sociale.
      Esenţa psihoterapiei integrative în contextul actului terapeutic constă în posibilitatea de a avea acces la mai multe strategii şi metode terapeutice facilitând astfel actul terapeutic şi oferindu-i terapeutului o paletă largă de instrumente de intervenţie, iar actul terapeutic este produsul interacţiunii cât mai complete şi complexe dintre terapeut şi client cuprinzând o sumă de elemente introduse şi utilizate în funcţie de identitatea şi problematica clientului precum şi de identitatea şi abordarea profesională a terapeutului.
      Principiul integrării aduce o pace constructivă prin intermediul alinierii la nivel de funcţionalitate a tuturor metodelor terapeutice, acestea fiind în mod egal importante prin prisma adresabilităţii unice în funcţie de fiecare client în parte, cu tot cea ce reprezintă el din punct de vedere psiho-bio-social precum şi în relaţiile terapeut – client.   
      Psihoterapia Integrativă
- Pune în prim plan abordările particulare și combinate în tratarea diverselor probleme.
- Acordă prioritate factorilor comuni tuturor genurilor de psihoterapie.
- Pune un accent deosebit pe o atitudine de respect, bunătate, onestitate și egalitate cu privire la  personalitatea clientului.
- Afirmă importanța asigurării unui mediu portivit, în care creșterea și vindecarea pot avea loc într-un spațiu intersubiectiv, creat împreună de către client și terapeut.
- Este utilizată ca formă de intervenție individuală, de grup (familie sau cuplu) și în grup. Formarea în psihoterapie integrativă include module de dezvoltare personală și formare teoretică cu multiple aplicații practice. Numeroşi psihoterapeuţi în practică aplică elemente din diferite teorii psihoterapeutice şi contruiesc strategia de intervenţie în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui client. O idee fundamentală a psihoterapiei integrative constă în faptul că toate formele de terapie sunt eficiente și au adus domeniului resurse utile prin cercetări științifice, teorii, metode, tehnici și proceduri de lucru ce vin în sprijinul dezvoltării umane și tratamentului spre însănătoșire.
- Promovează flexibilitatea și integrarea în modul de abordare al problemelor. De asemenea se bazează pe principii ce conduc la construirea și menţinerea unui standard de excelenţă în serviciile oferite clientilor şi în pregătirea profesională.

Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă (E.A.I.P.) a fost înființată în 1993. Președinții sunt:
Președinte fondator Ken Evans (Țara Galilor și UK) 1993 -1996
Maria Gilbert (UK) 1996 -1999
Jean Michel Fourcade (Franța) 2000 -2003
Panos Assimakis, PhD (Grecia) (2004 -2008)
Jan Rademaker (Olanda) 2008-2013

----------------------------------------------------------

Institutul Român de Psihoterapie Integrativă (I.R.P.I.)
Președinte fondator Mara Priceputu. Este acreditat de:
•    Colegiul Psihologilor din România, conf. Legii 213/27.05.2004 –  www.copsi.ro
•    Federația Română de Psihoterapie – www.psihoterapie.ro
•    Asociația Europeană de Psihoterapie Integrativă - www.euroaip.eu
•    Asociația Europeană Interdisciplinară de Terapii pentru Copii şi Adolescenţi - www.eiatcyp.eu

Filozofia E.A.I.P. - I.R.P.I.
      Psihoterapia integrativă cuprinde în primul rând o atitudine deosebită față de practica psihoterapiei care afirmă importanța unei abordări unificatoare a ființelor umane.  Astfel, un accent major este reprezentat de răspunsul corespunzător și eficient în interacțiunea cu ființa umană la nivel emoțional, spiritual, cognitiv, comportamental și fiziologic. Scopul este de a facilita integrarea, astfel încât calitatea de "a fi" a ființei umane și funcționarea în spațiul intrapsihic, interpersonal și socio-politic este maximizată cu respectarea limitelor personale, proprii fiecărui individ și constrângerilor externe.
       În acest cadru este recunoscut faptul că integrarea este un proces în care terapeuții trebuie să se angajeze. Astfel, există un aspect important reprezentat de integrarea personală a terapeuților și care cuprinde dezvoltarea personală a terapeutului precum și  asmilarea modului de  exercitare a cunoștințelor în domeniul psihoterapiei și domeniilor sale conexe. Prin urmare, EAIP definește ca "integrativă" orice metodologie și orientare integrativă în psihoterapie care exemplifică sau se dezvoltă spre o combinație conceptual coerentă, principială, teoretică de două sau mai multe abordări specifice, și/sau reprezintă un model de integrare de sine stătător. În acest sens, există o anumită obligație etică pe care psihoterapeuții integrativi o vor manifesta prin intermediul dialogului cu colegii de diverse orientări și prin a fi informat cu privire la evoluțiile din domeniu.
      Un principiu central al psihoterapiei integrative este faptul că nici o formă unică de terapie nu  este cea mai bună sau chiar adecvată în toate situațiile, psihoterapia integrativă prin urmare, promovează flexibilitatea în abordarea problemelor, și subscrie la menținerea unui standard de excelență în servicii pentru clienți, în supervizare, în pregătirea și dezvoltarea profesională. Astfel, atunci când terapeuții integrativi se bazează pe diferite strategii, tehnici și construcții teoretice în contextul unor situații particulare, acest lucru nu se face la întâmplare, ci într-un mod informat, bazat atât pe intuiție clinică cât și pe o cunoaștere solidă și înțelegere a problemelor și a intervențiilor care trebuie aplicate.
      În analiza finală a psihoterapiei integrative, se subliniază strategia modului de abordare sau a combinaților de abordări în ceea ce privește problemele specifice și în același timp se acordă cea mai mare prioritate acelor factori care sunt comuni tuturor psihoterapiilor, în special relația terapeutică în toate aspectele sale. În ceea ce privește relația terapeutică, un accent deosebit este pus pe menținerea unei atitudini de respect, bunătate, cinste și egalitatea în ceea ce privește personalitatea clientului într-un mod care confirmă integritatea și umanitatea, la nivel individual dar și în relațiile cu ceilalți. Psihoterapia integrativă afirmă importanța asigurării unui mediu adecvat  în care creșterea și vindecarea pot avea loc în spatiul intersubiectiv care a fost co-creat de participanți, client și terapeut.

Sursa:
http://www.euroaip.eu
http://www.irpi.ro

      Psihoterapia de cuplu și familie furnizează un cadru confidențial și echilibrat al dialogului care permite fiecărei persoane din cuplu să fie auzită și să fie ascultată. Poate fi considerată o oglindă în care se pot distinge clar, din punct de vedere emoțional și rațional, dificulățile din cadrul relației de cuplu sau familie, dar și potențialul și direcția de schimbare.
      Sunt identificate metode prin care cuplul sau familia pot prelua controlul propriului destin, metode prin care informații relevante sunt puse pentru prima oară în discuție și astfel se face primul pas către o cunoaștere mai bună a celuilalt, a nevoilor individuale și a nevoilor comune, comunicarea începe să se îmbunătățească iar conflictele devin probleme a căror soluție este identificată și adaptată în favoarea relației.
      Abordarea individualistă -atunci când doar un membru se implică în procesul terapeutic- a problemelor de cuplu poate să afecteze negativ procesul terapeutic și în unele cazuri cuplul sau familia. Relația reprezintă o entitate non-singulară și este recomandat ca intervenția să se îndrepte către reorientarea relației spre comunicarea cu celălalt. Una dintre provocările terapiei de cuplu sau familie este ca fiecare persoană din relație să își schimbe propriile reacții la comportamentul partenerului. Alte provocări caracteristice sunt întâlnite în constructia procesului terapeutic în cadrul căruia se divulgă evenimente controversate, rușinoase, revelatoare pentru terapie sau secrete bine păzite până în acel moment, de asemenea, importante și îndreptate către scopul terapiei. Nu toate cuplurile se pot exterioriza la un asemenea nivel în cadrul primelor ședințe terapeutice, acest lucru de multe ori fiind un proces de durată.
      În terapia de cuplu sau familie se pot evidenția următoarele elemente:
   - Se identifică modele de comportament cu influențe negative
   - Se analizează și se înțeleg cauzele emoționale/raționale ale acestor comportamente
   - Se reorganizează și se adaptează tipul de răspuns emoțional
   - Se identifică noi modele de interacțiune.
   - Se introduc noile răspunsuri emoționale în modele de interacțiune benefice relației
   - Se dezvoltă atașamentul între partenteri
   - Se dezvoltă menținerea sentimentului individual și comun de intimitate

etc.

Bibliografie

Principii ale intervenţiei psihologice în grup
      Implementarea intervenţiilor psihologice în grup (de grup) nu angajează modificări semnificative în modul de utilizare a tehnicilor psihoterapeutice. Modificările intervin mai ales în organizarea grupului.
Construirea unui grup terapeutic
      Construirea unui grup terapeutic presupune, în principiu, următoarele:
(a)    clientul trebuie să beneficieze de pe urma grupului şi grupul de pe urma clientului;
(b)    nu se introduc în grup clienţi extrem de agresivi deoarece aceasta afectează dinamica grupului; pentru clienţii agresivi se organizează grupuri speciale;
(c)    numărul membrilor grupului este de obicei între 6-8 până la 12; un număr prea mare de clienţi poate afecta negativ dinamica grupului;
(d)    pot fi incluşi clienţi cu diverse probleme respectându-se doar grupele mari de vârstă (copii, adolescenţi, adulţi).
      Şedinţele de grup au loc de aproximativ două ori pe săptămână (numărul întâlnirilor este flexibil în funcţie de clienţi şi de modalitatea de intervenţie). O atenţie specială se acordă şedinţelor iniţiale de construcţie a grupului. Exerciţiile de încălzire şi de familiarizare a clienţilor în grup sunt foarte importante.
      De asemenea, terapeutul trebuie să fie atent să stimuleze toţi membrii grupului. Numărul mediu de şedinţe de grup este de 25 (se adaptează formelor specifice de intervenţie).
Mecanismele intervenţiei în psihoterapia în (de) grup
      Psihoterapia în (de) grup acţionează prin mecanisme specifice. Dacă în psihoterapia individuală factorii principali ai reuşitei sunt: o relaţie terapeutică adecvată, un psihodiagnostic şi o conceptualizare clinică corecte şi tehnici de intervenţie eficace, în psihoterapia de grup factorii reuşitei sunt:
(a)    accesul la o cantitate mai mare de informaţie terapeutică;
(b)    instalarea speranţei; văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectul înţelege că şi el poate reuşi;
(c)    învăţarea prin modelare şi imitaţie;
(d)    suportul social al grupului;
(e)    universalitatea; clientul înţelege că problema pe care o are nu îl vizează doar pe el, ci apare şi la alte persoane.
      Adesea o combinaţie între intervenţia individuală şi în (de) grup este extrem de eficace; în funcţie de evoluţia clientului acesta poate fi orientat în diverse momente de la intervenţia individuală la cea în (de) grup şi invers. În general, intervenţia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar intervenţia în (de) grup în cazuri mai puţin severe, adesea cu rol educativ şi profilactic (dificultăţi de relaţionare interpersonală, lipsa asertivităţii etc.). fără însă ca acest lucru să fie o prescripţie. Ca regulă generală, înainte de intervenţia în (de) grup este indicată o secvenţă (ex. câteva şedinţe) de intervenţie individuală.

 sursa www.copsi.roComisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie, GHID DE PRACTICĂ CLINICĂ ÎN PSIHOLOGIE