Despre Psihoterapie

      Dacă încercăm să aruncăm o privire rapidă pentru a surprinde momentele importante din istoria psihologiei și psihoterapiei putem începe incursiunea prin a ne referi la formele ei de început – când psihologia, psihoterapia, religia, filozofia, medicina, știința alcătuiau un amalgam funcțional- și să ne amintim de Orient unde se pot scoate în evidență Upanișadele și școlile filozofice înființate mai târziu, Yoga, Mimamsa etc. Nu putem să uităm că tot în istoria veche îi întâlnim și pe Lao-Tzi, Confucius, Siun-Tzi, Mo-Tzi, Van-Ciun, Ibn-Sina, Avicena, Maimonide și școlile budiste, filozofia zen etc.
      Preoții hinduși recomandau tratamente cu bunătate și considerație în tratarea suferințelor psihice.
     Ajungem apoi în antichitatea greacă și îi întâlnim pe Aristotel, Hipocrate, Democrit, Platon, Socrate, Pitagora, Heraclit din Efes, Xenofon, Parmenide etc. care, cu influențe orientale, au contribuit la bazele psihoterapiei de astăzi prin dorința lor de a înțelege sufletul, spiritul și materia. O idee interesantă în acele vremuri era faptul că natura maladiilor nervoase erau atribute de către Hipocrate tulburărilor sexuale iar Paracelsus merită amintit pentru că recomanda metode similare cu psihoterapia ca fiind eficace în tratamentul suferinței psihice.
       Primii pași către conceptele dezvoltate în următoarea perioadă, și care au legaturi strânse cu psihoterapia, încep cu Thomas d'Aquino și Roger Bacon, continuând cu Descartes, Spinoza, Hobbes, Berkeley, Hume etc.
       Aproape am ajuns în zilele noastre. Un număr mare de oameni, chiar dacă profesează în domeniul psihologiei/psihoterapiei sau nu, au auzit de Freud, considerat de majoritatea părintele psihanalizei și al psihoterapiei, de Jung, Rogers, Adler, Erickson etc.
       Astăzi psihoterapia este împărțită în multe școli. Însă, la fel ca atunci când abia se năștea, scopul ei, oricare ar fi școala de proveniență, este starea de bine pe care clientul o poate atinge cu ajutorul psihoterapiei și a psihoterapeutului sau a psihoterapeutei.

***

      Psihoterapia este, atunci când pășești în ea, o lume diferită de ceea ce îți imaginezi sau observi în filme. Considerăm, în cele mai multe cazuri, dacă facem un prim pas să ne întâlnim cu psihoterapia, că suntem pregătiți , că știm destul de multe pentru a ne da cu părerea, că știm atât de multe încât putem fi la rândul nostru psihoterapeuti. Este adevărat, însă este și fals.
       Dacă ne referim la structura teoretică, la rezultatele pozitive sau la eșecurile ce pot fi măsurate statistic și care reprezintă psihoterapia la un moment dat, la ceea ce funcționează într-o anumită masură pentru fiecare dintre noi când ne aflăm într-o situație delicată atunci... da, știm foarte multe. Însă pierdem din vedere în primul rând ceea ce face psihoterapia să existe și să funcționeze, procesul psihoterapeutic și unicitatea acestuia cu tot ceea ce formează acest proces terapeutic. În cadrul acestui proces există un infinit de inconștient și o infinitate de evenimente, cărora nu poți sa le estimezi viitorul, și care provin din partea terapeutului, a clientului, a geamului deschis, a ploii care vine brusc, a șervețelului parfumat scăpat pe jos etc. Este imensa pânză de păianjen formată din sentimente, emoții, întâmplări, cunoscut, necunoscut, mister sau mit, pânză a cărei capete nu le vedem, în care ne prindem cînd ne naștem și se numește viață. Dacă ne zbatem fără a gândi în ansamblu, vom înainta greu, foarte greu… însă dacă vom privi dincolo de capătul mâinii vom observa că putem merge relaxați și că de fapt pânza de păianjen o putem transforma în ceea ce ne dorim, făcând ca viața să fie în mare măsura așa cum ne imaginăm.
       Ne naștem cu o structură psihologică pregatită să absoarbă seturi de comportamente și trăiri pe care le vom adapta și le vom utiliza în funcție de evenimentele din decursul vietii noastre, de modul în care ne trăim viața. În ceea ce privește partea nevazută a noastră, a oamenilor, învățăm să ne apărăm de noi înșine, să ne apărăm de ceea ce nu ne place și nu ne convine, folosindu-ne imaginația până dincolo de limitele ce ne încadrează în normal. Și referindu-mă în acest caz la contactul cu psihoterapia, activăm mecanisme de apărare și puțin narcisism care ne poate convinge că știm totul și că psihoterapia nu poate ajuta foarte mult în ceea ce privește problema noastră, că psihoterapeutul nu are posibilitatea să ajute pentru că nu înțelege cu adevărat problema noastră. Fuzionând cu mecanismele de rezistență aceste gânduri devin convingeri și astfel nu facem decât să rezistăm unei schimbări care ne poate ajuta dar pe care creierul nu o poate gestiona și îi este mai simplu să activeze mecanisme de acest gen decât să se agreneze în procesele acceptării adevărului, schimbării și adaptării.
       Procesul psihoterapeutic nu este un proces simplu. Nu este doar o discuție, de genul acelei care o porți cu un prieten sau cu o prietenă, cu o rudă apropiată. Este o luptă interioară acerbă. O luptă pe care clientul o poartă conform strategiei construită în timp, împreună cu psihoterapeutul, strategie care se poate schimba sau poate să ducă uneori în puncte moarte doar pentru a reuși să se identifice cu drumul pe care îl dorește cu adevărat. Și într-adevăr, din multe puncte de vedere, clientul este cel mai bun terapeut al lui însuși, cu condiția de a avea în față o oglindă care îl ajută să se vadă cum este în realitate, dincolo de narcisimul sinelui, și această oglindă este psihoterapeutul.

Bibliografie