,,Munca noastră propriu-zisă constă în esenţă în a-i convinge pe oameni să facă ceea ce ei nu vor să facă şi să renunţe la credinţele sacre (dar autodistructive) pe care le-au avut toată viaţa.,, (Jeffrey A. Kottler-Jon Carlson 2009)
Ce se întâmplă atunci când nici una din metodele aplicate în cadrul terapiei nu funcţionează şi când clientul nu face decât să se fixeze mai bine în ,,siguranţa,, problemelor lui, şedinţele terapeutice oferindu-i o viziune mai clară asupra cauzelor nemulţumirii lui? Identificăm în cadrul mecanismului de apărare şi fenomenul de disonanţă cognitivă, schimbarea dorită de client blocată la nivel inconştient de raţiuni matematice. Resursele investite de-a lungul istoriei personale a clientului în menţinerea simptomului şi a manifestării lui într-un ritm constant ,,scurtcircuitat,, de conflict dar totuşi funcţional în parametri minimi şi fluctuanţi, reprezintă pentru acesta o investiţie majoră: stilul lui de viaţă. Energia consumată în procesul de schimbare, între ceea ce există deja ca sistem de manifestare şi ceea ce va însemna o noua abordare a stilului de viaţă, reprezintă un consum enorm ce poate provoca un dezechilibru clientului. Această criză poate să fie momentul în care se pot identifica puncte de vedere clare în ceea ce priveşte problematica clientului şi pot fi utlizate ca pârghie în travaliul terapeutic. Oamenii devin deschişi şi manifestă un grad scăzut de rezistenţă în exprimarea emoţiilor, sentimentelor şi conflictelor interioare atunci când sunt înţeleşi şi acceptaţi aşa cum sunt ei. Senzaţia că ar fi controlaţi sau manipulaţi poate să activeze mecanisme de rezistenţă şi apărare iar relaţia terapeutică intră în colaps. O comunicare deschisă provocată de terapeut și agreată de client poate descongestiona situaţia prin identificarea şi punerea în discuţie a motivelor ce au generat blocajul terapeutic. Este necesară utilizarea atentă a vocabularului şi adaptarea lui în raport cu cea mai apropiată formă de comunicare cu clientul. Ştim că în terapie ,,odată ce deschizi o uşă, nu poţi face altceva decât să intri,, şi drumul trebuie străbătut în ritmul clientului şi în ,,convingerea că de cele mai multe ori aceasta este cea mai mare greşeală care o facem noi terapeuţii: ne precipităm să rezolvăm problemele din cauza propriului nostru sentiment de neputinţă.,, (Jeffrey A. Kottler-Jon Carlson 2009) Clientul are nevoie de timp şi are nevoia de a-şi depăşi limitele chiar dacă aceasta înseamnă să înceapă să îşi stabilească anumite limite şi tot de timp este nevoie pentru ca un client să îşi găsească propria voce, fără a se adresa în terapie sub presiunea unui ritm care nu îi aparține și care înlocuiește modul lui de exprimare fluent. În cadrul terapiei apariţia sentimentului de dependenţă poate reprezenta activarea unui mecanism de apărare în faţa schimbării. Clientul poate intra în rolul de victimă cerând protecţie şi o acceptare continuă a lipsei lui de decizie. Atunci când terapeutul acceptă rolul de părinte supraprotector, cu care îl investeşte clientul, acest tip de manifestare poate dăuna actului terapeutic limitându-l, favorizând dezvoltarea mecanismelor de rezistenţă şi apărare ale clientului ducând terapia într-un punct mort. Concluzionând, şedinţele terapeutice se vor desfăşura conform contractului terapeutic stabilit de acord cu clientul, în baza strategiilor care le va utiliza terapeutul şi în raport cu ritmul şi resursele clientului, în funcţie de obiectivele stabilite împreună cu acesta şi ţinând cont întotdeauna de ceea ce aduce conţinutul fiecărei şedinţe în actul terapeutic, scopul fiind întotdeauna obţinerea stării de bine a clientului.